POEZIA DUS-ÎNTORS

  ADRIAN PĂUNESCU De ce nu puneţi şi pe râs impozit Şi birul progresiv pe sărăcie? De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric? Impozitaţi şi vântul ce adie! Ar fi păcat să ezitaţi în crima De-a confisca şi sângele din vine, Continuaţi prăpădul cu ardoare Şi răul ce vă face-atât de bine! Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia, Penumbra, deznădejdea şi oftatul Şi unghiile care cresc într-una, Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul. Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri, Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă, Lucraţi neiertător şi echitabil, Impozitaţi şi laptele de mamă. Dar ce fiscalitate este aia Din care nu se fură-ntreaga pâine Acestui neam ce şi-a luat maidanul De-a nu trăi în lesă ca un câine? Taxaţi sever şi strângerea de mână! Impozitaţi total telepatia! Luaţi atâtea piei câte vă place Şi desfiinţaţi prin taxe România! Ce e complicitatea asta bleagă Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii? Tot au şi ei ceva să dea ca taxă, Treziţi-le revolte şi ambiţii! Voi nu vedeţi că omul mai respiră? Cât amânaţ

 DE-AM PUTEA RESPINGE NELINIȘTEA OARBĂ liberă cândva greutatea noastră prin văi detuna înflorind ne-am iubit înainte de-a fi pe tainițele-n care se păstrează semințele de mac netreierate nevom iubi și după fraza scurtă ce am fost în miezul gravitației încoronați cu înstelarea carului cel mare semn din adâncuri de și mai departe vom lăsa să se clatine murmurătoare mările toate de-am putea respinge neliniștea oarbă apăsarea ei idolatră muguri cleioși ne înghit răsuflarea grăbită greoi cad ăn iarbă fluturii cei mai suavi după ce au dormit cu noi laolaltă pe vena albastră din tâmplele noastre unite înmuiate parcă în aer lichid frunzele trec prin noi și se sparg înghețate și când ne luăm în brațe trupurile noastre unul în altul adulmecă șuierător imponderabila greutate somnul uitat afară se destramă de cântecul privighetorii în celălalt an auzită numai pietrele între ele nu se tulbură păstrând pentru ecranele stelare priveliștea materiei în sine prăbușită  numai morții pot sta neclintiți o

  cv- Costel Zăgan Costel Zăgan s-a născut la 20 ianuarie 1958, în satul Tudor Vladimirescu, aflat atunci în comuna Ringhileşti, iar în prezent în comuna Albeşti, judeţul Botoşani. Părinţii, Ioan şi Elena, sunt originari din Bucovina. Urmează gimnaziul în satul natal. Este absolvent al Liceului de cultură generală "A.T. Laurian", Botoşani, promoţia 1977, şi licenţiat al Facultăţii de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iaşi, cu lucrarea "Natură şi eros la Eminescu". Este căsătorit şi are cinci copii: doi băieţi şi trei fete. Publică: poezii, aforisme, epigrame şi altele în revistele Colloquium, Convorbiri Literare, Intertext, Poezia, Hyperion, Timpul, Absolut Cultural. A debutat editorial pe 18 decembrie 2005, cu volumul "Hiperbole blitz", la Editura Axa, Botoşani. A mai publicat "Cezeisme" în 2008. Pe 11 octombrie 2012 a publicat online volumul de versuri "Gravitaţia sufletului". 21 august 2014, Editura AXA, publică volumul

 * Alexandru Mușina are mult spirit critic înainte de a avea spirit poetic. Poezia lui este lucidă, cu o notă de umor, pe care o dă întotdeauna distanța, nu lipsită de un secret sentimentalism.                                                                                             NICOLAE MANOLESCU MAELSTROM DE DUPĂ-AMIAZĂ, PYGMALION ”Vino, i-am spus, am animale sfioase În cuștile ochilor mei, am miresme subtile În poienile celulelor, vino” i-am spus. Ea era încă pe jumătate-ngropată În marmura albă, ea încă auzea Pașii lavei prin hrubele planetei. S-a sprijinit cu mâinile de umerii mei firavi, Apoi a intrat zâmbind ușurată. ”Iată, i-am spus, cămările pline de fructe, Instalația de climatizare a nervilor mei, Noul sistem de lumini, iată peștii fosforescenți, iată bazinele Cele curate ale venelor mele.” Uimită privea; încă pe trup Urme albe de marmură îi străluceau, Încă un zumzet mineral mai tremura în mâinile Ca niște gheizere subțiri. ”Asta e totul, am zis obosit, asta e totul”.

 ROUA Ești în oglindă roza fără zale. În hoarde tandre pe suava piele vin fluturii de neam cu mirt să-ți spele copilăria galaxiei tale. La înălțimea lumânării mele o parte-a trupului se face seară și sufletul pe lebăda de ceară întemeiză ocna unei stele. În măduva de os în pustiire un ochi dezgheață albele petale  ca mugurii pe rădăcini natale când dă în pârgă sângele de mire. HORIA ZILIERU, MUZEUL DRAGOSTEI, 1998

 CA ȘI VOI Ca și voi ascult cântecul mierlei rănite ca și voi  am o rană pe cerul gurii ca și voi  cunosc umilința și frica, extazul și bucuria ca și voi fumez țigările fratelui mort Doar gura mea este gura dezordinii universale LUCIAN VASILIU, DINCOLO DE DISPERARE, 1995

 Durerea nu putea fi evitată. Trupul său pivota în jurul ei.