GRIGORE HAGIU

 DE-AM PUTEA RESPINGE NELINIȘTEA OARBĂ

liberă cândva

greutatea noastră

prin văi detuna înflorind

ne-am iubit înainte de-a fi

pe tainițele-n care se păstrează

semințele de mac netreierate

nevom iubi și după fraza scurtă ce am fost

în miezul gravitației încoronați

cu înstelarea carului cel mare

semn din adâncuri

de și mai departe

vom lăsa să se clatine

murmurătoare

mările toate

de-am putea respinge

neliniștea oarbă

apăsarea ei idolatră

muguri cleioși ne înghit răsuflarea grăbită

greoi cad ăn iarbă fluturii cei mai suavi

după ce au dormit cu noi laolaltă

pe vena albastră din tâmplele noastre unite

înmuiate parcă în aer lichid

frunzele trec prin noi și se sparg înghețate

și când ne luăm în brațe

trupurile noastre

unul în altul adulmecă

șuierător

imponderabila greutate

somnul uitat afară

se destramă de cântecul privighetorii

în celălalt an auzită

numai pietrele între ele nu se tulbură

păstrând pentru ecranele stelare

priveliștea materiei în sine prăbușită 

numai morții pot sta neclintiți o noapte întreagă

înflorirea înceată a teiului sacru s-o vadă

altădată te-am înviat cu sânge de lebădă albă

mâna ce mi-ai ținut-o însă

pe piept astănoapte

se făcuse de plumb

și poate n-am să mai pot niciodată

cu ninsoarea-mpreună să te aștept

GRIGORE HAGIU, DESCÂNTECE DE GRAVITAȚIE, 1977