POEZIA DUS-ÎNTORS

  AXIOMĂ LA MAXIMUM   Dragostea sau ura îmi dictează versul Doamne curge gârlă astăzi folosesc cerul ca bază îngerii și dracii-n versuri urlă Costel Zăgan

  GLORIA CELUI PLECAT Ploi ca-n minunea din vis cad deasupra-mi sunt ierbi albastre pe fruntea care lumină cere odihnitoarea îmi scrie numele pe fruntea veacului aceasta e gloria străină e ea de iubirea mea și a părinților mei dar e credință ea și nu are moarte cade asupra mea ca mâna celestă

 O ÎNCHEIERE (PROVIZORIE, CA ORICARE ALTA) DESPRE POEMUL (- POPESCU) NĂSCUT ȘI ”PUER-SENEX”      Arta Popescu s-a tras definitiv din maimuță; mai are puțin și ajunge-n înger. E babă. I-au apărut deja fulgi albi, în loc de păr, la subțioară.      Arta Popescu are cocoașă. Îngerii se așează și clocesc pe cocoașa ei, așa cum se așează și clocesc de obicei pe burta gravidă a viitoarelor mame.      Arta Popescu, își cară în spate cocoașa, ca pe-un ou uriaș, de carne tare, bătătorită, ca pe un ou de solz, ca pe rucsacul ăla, în care își cară mamele tinere copiii mici.      Din cocoașa ei o să mă nasc eu. O să mă nasc direct stafie. Stafia-Popescu. Făcut din aer roz și parfum de trandafir. Poemu - Popescu. Copil senil. Viril.   

  Carmelia Leonte Fără această blândeţe nu pot trăi. Este un fel de cunoaştere prematură a lucrurilor. Oamenii sunt nişte umbre, dar cuvintele cresc din aerul dreptăţii şi biruiesc lumea. Salvarea e doar un început. Vor veni toţi aceşti oaspeţi argintii şi vor cutremura văzduhul. Suliţele se vor întoarce spre ceea ce este de neînchipuit, cu adevărat blând: spre tine. Făptură ingrată, om născut de ciută. Oasele vor fi nişte semne pe care le vor descifra numai ei: oaspeţii necunoscuţi. (CARMELIA LEONTE, ANI DE PIATRĂ, Ed. Ideea Europeană, București, 202 1)

 ROATA NEBUNILOR De nevoie dansez cu nebunii dansez un dans lent în mijlocul ferocei lor țopăieli dansul comun se desfășoară pe apă nebunii au coifuri aprinse de paie pe capete cercul lichid se întinde tot mai larg se face nu-i mai simt marginile nebunilor fruntea li se aprinde unul după altul se scufundă în adânc sfârâind eu mă trezesc  într-o plantație de chibrituri arse cu degetele fripte!

 BLESTEMUL DE DUMINICĂ Duminică am trecut prin talcioc Salutări din rai celui ce a inventat Asemenea poznă plină de farmec Mă simțeam etern prin nimicuri Și iertam toată ipocrizia Acestor simpatici poeți potlogari

  COMPLEXUL GODOT Nu mai sunt decât doi oameni aici Eu și cu celălalt, care a murit, în rest, liniște, și-i așteptăm pe ceilalți, la priveghi; din când în ncând se ridică: ”au venit?” ”nu vine nimeni, mori liniștit” ”da, atunci mă întind la loc” între timp pe afară trec pași, la ce bun, e destul cu mine ”dacă vin, să-mi spui, nu-i frumos să-i primesc așa” ”nu va veni nimeni” ”bine, să-mi spui”; alți pași pe afară, unde pot merge atâția oameni, au unde se-opri dacă nu ”nu uita”- și el a murit din nou cu fața spre ușă - îi spusesem.

 CRED CĂ ȘTII prezența mea în lume e un atentat m-am iscat din tragedia altor doi oameni un om și o femeie părinții mei pe care nu-i cunosc părinții mei care s-au jertfit pentru aducerea în lume a unui naiv drogat de ostracizările singurătății o singurătate tragică pe care tu nu o înțelegi un atentat al providenței întreabă-l pe domnul dumnezeu adică pe Hermann Broch amicul meu întreabă-i pe toți ai amintit tu ceva de providență mai înainte firește n-ai știut rostul acestui fioros cuvânt cum n-ai să pricepi niciodată rostul unei sintagme ca ”Lăutar politic” recunosc că ești o fată deșteaptă dar n-ai să înțelegi niciodată nimic sau nu atât cât trebuie să înțeleagă un om într-o societate rostul lui pe pământ condițiile în care se zvârcolește foamea bodogărind  ghiorăind în stomac foamea afumată din când în când cu iluzii cu idei e adevărat că poți mânca și idei  le mănânci , le tot mănânci până și mațele ți se fac și ele idei până și trupul ți se face idee până și viața ți se face idee n