GRIGORE HAGIU
DE-AM PUTEA RESPINGE NELINIȘTEA OARBĂ liberă cândva greutatea noastră prin văi detuna înflorind ne-am iubit înainte de-a fi pe tainițele-n care se păstrează semințele de mac netreierate nevom iubi și după fraza scurtă ce am fost în miezul gravitației încoronați cu înstelarea carului cel mare semn din adâncuri de și mai departe vom lăsa să se clatine murmurătoare mările toate de-am putea respinge neliniștea oarbă apăsarea ei idolatră muguri cleioși ne înghit răsuflarea grăbită greoi cad ăn iarbă fluturii cei mai suavi după ce au dormit cu noi laolaltă pe vena albastră din tâmplele noastre unite înmuiate parcă în aer lichid frunzele trec prin noi și se sparg înghețate și când ne luăm în brațe trupurile noastre unul în altul adulmecă șuierător imponderabila greutate somnul uitat afară se destramă de cântecul privighetorii în celălalt an auzită numai pietrele între ele nu se tulbură păstrând pentru ecranele stelare priveliștea materiei în sine prăbușită numai morții pot sta neclintiți o