Pare absurd ca eu să mai fi trăit încă 16 ani după ascunderea lui Emil Iordache în „Casa morților” (pe care o tălmăcise eminente în limba noastră). Pare prea mult să numeri atâția ani, într-o lume în care anii sunt bine numărați de alții. Dar, vreau, nu vreau, DA, azi sunt 16 ani de când nu l-am mai întâlnit pe Emil decât în pagini de carte și în mărețe amintiri. Da, e absurd să numeri atâția ani... Chiar dacă mă repet, mai spun încă o dată versul care m-a cuprins în uitata zi de 11 octombrie 2005:
11 octombrie
(cu Emil)
e acelaşi drum omule
am mai fost noi pe aici
coboram cu vântul în față
ne speriau doar clopotele
ascunse în clopote de gheaţă
ne prăfuiau câteva frunze
parcă ne fugăreau nevestele
către Casa Morţilor
şi noi…
ce frumos
trăiam cu vântul în față
prăfuiți în câteva frunze
tu-mi spuneai
poemele se scriu
în cuvinte de-nţeles
caz întunecat
pe drumul ce avea să ne împartă
între cei care alergau mai repede
Comentarii
Trimiteți un comentariu