CONSTANTIN BOJESCU
LA MULȚI ANI!
Versurile lui Constantin Bojescu – scrise sau rostite în cunoscuta-i solemnitate pe la agapele literare – au acea ingeniozitate sclipitoare, acel ludic mereu surprinzător al poetului care viețuiește dincolo de spațiul arid, sobru și anost al trăindului cotidian. Pentru a reuși o asemenea evadare, Ticuță Bojescu și-a cultivat în timp nu doar nota de umor, ci și pe cea a poetului boem, liber, consecvent cu sine în a-și persifla fără cruțare propriul ego.
Constantin Bojescu (n. 24 martie 1949, Botoşani)
Locuind într-o poezie curată, uşor melancolică, boemul poet al Botoşanilor îşi cunoaşte pe nume, după priviri, după amintiri, fiecare vers. Al lui şi al altora. Dotat cu o capacitate fantastică de memorare, construit pe o inteligenţă nativă şi strălucitoare, Constantin Bojescu este acel personaj necesar fiecărui târg, acel poet pe care, dacă nu îl are, orice oraş şi-l inventează. Pe Constantin Bojescu s-ar putea să îl fi creat oraşul. Dar dacă poetul şi-a inventat propria cetate?
Despre Constantin Bojescu poate vorbi oricine. Pentru că poetul s-a dedat lumii după cum ea, lumea, l-a inspirat. Se spune despre Ticuță-Poetul că opera lui cea mai importantă este cea care niciodată nu s-a lăsat scrisă. Ovaționată sau șoptită, declamată sau sacadată în stilul atât de recognoscibil pentru confrați, piețari, ospătari (ospătărițe!), în prețioase saloane sau insalubre baruri, poezia lui Constantin Bojescu se naște acolo, în clipa rostogolită și ri(t)mată.
Purtându-și poeziile pe unde apucă, în traista care parcă face parte din trupu-i, în buzunarele burdușite de încercările zilnice, înscrise pe fruntea lată, aruncată în chelia cunoscuta de toti adunătorii de iluzii de pe la terasele târgului, Constantin Bojescu este mereu în criză. Pentru Ticuță al Botoșanilor, criza este o ocazie de a crea, de a aluneca motivat și fără regrete în debandada poetică a cuvintelor. "De ani de zile port doar un costum/ Pe care îl îmbrac doar la ocazii…"
În societatea superficială, dar zgomotos-trepidantă, în târgul tot mai gri, Constantin Bojescu este poetul care își străbate consecvent vechile cărări, în încercarea de a-și regăsi și aduna versurile împrăștiate generos pe toate aleile tinereții.
"Beau vinuri scumpe însă cheltuiesc/ mai mult cu alții decât beau cu mine -/ ca să arat ce mult vă prețuiesc/ și ce puțin îmi merge mie bine", spune poetul.
Ea mi-a ieşit în cale. Sufletul meu era devastat
Ea mi-a iesit în cale. Sufletul meu
era devastat. Singurătatea mă strângea
de gât. Nu îmi găseam întrebuinţare.
Mie îmi devenisem inutil. Am întrebat-o
dacă ar fi să fie, ce-ar fi?
Mi-a răspuns râzând. Râsul a fost
un răspuns. Timid cum sunt, mă
temeam că mă pierd. Mă temeam să
n-o pierd. A învins acceptarea.
De atunci suntem împreună. Avem
în posesie cheile viitorului. Enigmele
îşi vor deschide uşile către înţelegerea
noastră. Spiritul meu e
dispus la visare. Sufletul meu nu se
mai vede. Umbra lui se culcă pe iarbă.
Inima? Din când în când, îmi sare din
piept. Un amănunt reuşeşte să-mi
lumineze brusc calea: Simţurile
ei ţin cont de mine! Amândoi
am înţeles pe deplin acest lucru.
Istoria vine câteodată şi ne bate
pe umăr. Un fotograf grăbit
ne sincronizează mişcările.
Apoi declanşează blitzul
sub soarele arzător
Comentarii
Trimiteți un comentariu